Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, în 1820. Şi-a făcut primele studii la un pension din Iaşi, apoi şi-a luat diploma de bacalaureat la Paris.

       Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote.

       Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

       A fost printre cei care au participat la revoluţia de la 1848 din Moldova, împărtăşind, ca şi alţi colegi de generaţie, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu, idealul de creare al unui stat românesc puternic.

       A fost preşedinte al judecătoriei Covurlui, iar în 1856 devine pîrcălab de Galaţi, funcţie din care îşi va da demisia în semn de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru Divanul ad-hoc.

       În timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi.

        Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie unirea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin.    Cum marile puteri deciseseră să accepte unirea Moldovei cu Ţara Românească, Alexandru Ioan Cuza va fi ales şi domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi al Tării Româneşti, pe 24 ianuarie 1859, primul pas spre înfăptuirea României moderne.

​